Client și vânzător.

  • 0

Client și vânzător.

Category : Uncategorised

O întâmplare fericită de acum câteva zile m-a împins pur și simplu la a scrie rândurile de față. Mai precis întâlnirea cu un vechi amic de slujbă. Băiat tânăr, după ce și-a dat seama cam cum merg treburile la noi mai ales în relațiile angajat – angajator,  a plecat în lume. Când ne-am revăzut după mai bine de un an de zile (cred), am stat de vorbă cu un Nenea Iancu în față, ca doi prieteni care se respectă (pam, pam, vorbe publicitare!). Sărind de la una la alta în scurtul timp avut la dispoziție, am  vorbit despre pasiunea noastră comună: fotografia. Plus despre viața de consultant foto. Dacă se miră cineva, nu, nu este vorba de vânzător. Vânzătorul doar vinde, noi, ăștia mai cu ștaif (SIC! în ciuda a ceea ce gândește sau a gândit angajatorul), oferim și consultanță. Discuția purtată, extrem de interesantă, cel puțin pentru mine, mi-a adus aminte vorbele de duh ale unei cunoștințe cu păr cărunt și ani grei de comerț: cumpărătorul se educă! Cuvintele astea au fost spune în contextul în care discuția era purtată cu un patron de magazin. Eu eram doar în treacăt, le-am prins din zbor și m-au fascinat. Cum adică se educă? Și am început să îmi pun mintea la contribuție. În cele din urmă m-am prins singur despre ceea ce s-a vrut a fi spus. De atunci și până în prezent s-au petrecut multe. Firmele, vânzătorii și clienții au trecut prin multe transformări. Dacă este să mă întrebe cineva pe mine, părerea mea este că în ansamblu, clientul a devenit așa cum și l-a dorit ofertantul: prost. Nu intelectualicește, ci din punct de vedere al educației de a cumpăra. Sunt și multe excepții, firește, dar masa, masa de cumpărători, ăia de umplu buzunarele ofertantului, la ăștia mă refer.

Fac o scurtă paranteză, chiar dacă nu are a face direct cu vânzarea și cumpărarea de marfă, este însă edificatoare. Lucram la o reprezentanță din Germania. Eu și cu mine. Un fel de Dori-Octavian Dumitru la birou. Am învățat în acele câteva luni bune cât alții poate niciodată. Patronul neamț, uns cu toate alifiile, mi-a povestit câte ceva despre arta de a face comerț, despre guverne și „supuși”. Mi-a spus, printre altele: guvernul ne vrea proști. Ha! Și asta în Germania, țară cu oameni extrem de capabili. Lumea spune despre Germania că s-a putut ridica așa de repede de pe urma dezastrului lăsat în urmă de cel de al doilea război mondial datorită planului Marshall. Vax! Pentru cine este curios, poate căuta informații pertinente cu duiumul pe internet… Nu Germania de Vest a primit cele mai multe fonduri, ci Anglia (3297 milioane de verzișori), Franța (2296 milioane de verzișori), apoi Germania (1448 $), Italia (1204 $), Olanda (1128 $) ș.a.m.d. Oamenii ăia, vorbesc de nemți, au muncit, nu glumă. Trebuie reținut faptul că țara a dus lipsă acută de bărbați ca forță de muncă. În țară au rămas femeile, copii și bătrânii. Cu toate acestea, datorită disciplinei, au ajuns unde au ajuns. Ajutor au primit și de la populațiile din jur, în special italieni și turci (ca raport de forță de muncă). Acum, generațiile noi au fost obișnuite de guvernul german cu tot confortul. Neamțul meu, om în vârstă care a prin perioada de după război copil fiind, a văzut cu proprii săi ochi ridicarea țării, a ajuns să fie om de afaceri, a lucrat cu și în multe țări… A recunoscut că al lor guvern vrea populația proastă, pentru a o ține mai bine sub papuc. Așadar, „țara” te vrea prost ca să te controleze mai bine. Așa și cu firmele de comerț: cu cât cumpărătorul este mai prost educat în shopping, cu atât mai lesne de manipulat. Mă mir că nu am ajuns să văd oameni leșinați în fața magazinului după ce au citit afișul cu PREȚ ȘOC!

Așadar, cumpărătorii trebuie ținuți „proști”. Ok, am înțeles asta, este în interesul comerciantului, ca să poată vinde toate prostiile. Păcat, cumpărătorii „needucați” sunt o groază. Și mai păcat este că marea masă sunt cei cu bani puțini. Tragic este că deși au bani puțini, îi mai și dau pe prostii. Dar să revin la discuția despre cumpărători și vânzători de aparatură foto, că la astea ne pricepem…

Amicul s-a aflat pentru câteva luni buni în Quatar, angajat la un magazin foto. Mi-a povestit despre clienți, despre cei din spatele tejghelei. Pot spune doar atât: savuros povestit. Exemplu: intră un client, spune că vrea cel mai bun aparat foto, vânzătorul se întoarce, ia un aparat și îl pune în fața cumpărătorului. Punct. Asta este tot. Nu tu dialog, nu tu consultanță de specialitate în alegerea aparatului. Nema. Vânzarea se face în funcție de cum arată clientul. Exemplu doi: un client se plânge de pozele proaste și vrea un aparat care face poze mai bune. Cumpărătorul arată câteva cadre la cererea prietenului. Întreabă cu ce aparat au fost făcute. Nu contează să spun aici marca(de ce să fac reclamă unde nu este cazul, nu?), nu contează, trebuie doar să reținem că este vorba de un DSLR cu factor de crop din gama superioară, model destul de nou. Amicul scoate de la naftalină câteva cadre de ale lui. Ochii cumpărătorului să mărește, îi place ce vede. Da, așa ceva vreau să facă aparatul. Și de aici i s-a rupt elanul după ce amicul i-a spus cu ce aparat „inferior” a scos cadrele respective. Asta îmi aduce aminte de o poveste adevărată, de data asta în magazinul de specialitate din București. Vine un stimabil client… Mâncați-ași, vreau și eu un aparat foto mai bun decât la vecinului. Consultantul: Păi ce aparat are? Clientul: unul negru și cam mare. Și uite așa, puțin câte puțin, consultantul își dă seama cam unde vrea să bată clientul respectiv. Pentru a oferi un aparat mai bun, normal crește și prețul. Când îi comunică prețul clientului, acesta se răzgândește și cere unul la fel ca al vecinului. Deh, prețul. Datorită „incompetenței” cumpărătorului, acesta a ajuns să cumpere un aparat foto despre care pot spune cu siguranță că nu va ști să îl folosească, pe care aruncă o grămadă de bani, când putea lua un at model mai decent ca preț și mai aproape de nevoile lui de a face poze. Tot așa nu pot înțelege mall-arii, ăia de fac shopping numai în mall-uri. Da, am lucrat și la un astfel de magazin de specialitate aflat în incinta unui mall. Cea mai stresantă perioadă din carierea mea de consultant foto. Nu făceai absolut nimic toată ziua. Erai un fel de „manechin” ca să nu se șmanglească ceva din magazin. Nu zic nu, mai vena unul altul, das ce să vezi, când te apropiai să îi întrebi dacă le poți oferi o informație, un ajutor, ceva, se uitau la tine cu o superioritate în priviri de zici că sunt mai ceva ca Ansel Adams în fotografie. Pariu, dacă îi întrebam de diafragmă, o luau la fugă. Vina o poartă atât cumpărătorul, care habar nu are ce vrea să cumpere, cât și ceilalți colegi de breaslă vânzători din mall, care tratează clienții ca cel din Quatar cu cel mai bun aparat: ia de aici, treci la casă și pa! Din ce mi-a fost dat să văd, să trăiesc personal și din auzite (pe surse, hehe), în vremurile în care trăim, este important un singur lucru: capacitatea de evaluare a clientului dintr-o singură privire și oferirea produsului exact pe croiala buzunarului acestuia, fără nici o explicație. Următorul vă rog! Vina o poartă cumpărătorul care permite așa ceva. Punct în care ne întoarcem de unde am plecat: educație. Lipsă la apel!

Vânzătorul. „Interfața” dintre produs și cumpărător. Exemple de pe meleagurile noastre. Crăciun. Mi se rupe lama de la fierăstrăul folosit pentru oase. Nu este vorba de unul special pentru oase. Mă duc la Bucur Obor, fiind la o stație de tramvai. Raionul de unelte de casă, ciocane, fierăstraie, cuie, șuruburi, piulițe etc. Îi spun vânzătorului că doresc o pânză sau un ferăstrău cu care ași putea tăia ȘI oase. Ori nu a înțeles, ori era sictirit să facă vânzare, că îmi trântește un nu știu de toată frumusețea. Așa că ochesc unul și gata (s-a dovedit a fi excelent pentru nevoile mele). Acum un exemplu bun. Căutam blugi. Intru în magazin, încep să mă uit în jur, oarecum dezorientat. Vine o fată, mă întreabă ce doresc, după ce îi spun îmi aruncă o privire mai atentă și îmi oferă două perechi, modele diferite, pentru alegere. Am rămas plăcut surprins să constat că cele două perechi îmi veneau perfect. Am cumpărat ambele perechi. Asta da servire. Apropo, după câteva luni, magazinul în cauză a „dispărut. Hm… Din câte mi-a fost dat să trăiesc, nu se mai caută oameni competenți. Pentru că oamenii competenți au personalitate și ceva în cap. Chestii inadmisibile pentru unii patroni. Sau șefuți. Tendința este „găsesc zece ca tine la ușă în fiecare zi”. Toate manualele de bună „purtare” în afaceri te bombardează cu chestii de genul „cel mai valoros capital al unei companii este personalul” (ceva de genul). Se pare că patronilor (cei care își zic patroni, dar de fapt au rămas la stadiul de „buticari”) le e frică de cei care sunt mai capabili decât ei indiferent de domeniu, să nu le ia „afacerea” (???). Așa că angajează pe cei mai slabi și mai ales cu probleme. Cei cu probleme personale sunt mai ușor de manevrat, de pus cu boticul pe labe, de „șantajat” cu locul de muncă. Iar cu, ca angajat, ce poți face, fiind constrâns? Faci ca ei și taci din gură. Pericolul de plafonare este mare. Dacă nu ai coloană vertebrală de dinozaur, e nasol. Te plafonezi, devii „prost”. Majoritatea pleacă, mai devreme sau mai târziu. Ce are asta a face cu vânzătorii în domeniul foto? Păi are. Că și ei tot în comerț lucrează. Ca în toate meseriile, trebuie să îți placă ceea ce faci și să îți respecți în primul rând propria muncă. Am cunoscut „vânzători” care după ce pleacă clientul pur și simplu în înjură. Pe bune? Da, pe bune!  Pe de cealaltă parte, vinde tot, dar nu pentru că are cunoștințe în domeniul respectiv, nu, are „papagal” și aburește clientul fără educația de client. Și batronul este mega-extra-mulțumit. Consecința: papagalul este promovat șefuț. Șefuț care va accepta în jur numai pe cei inferiori lui, că altfel își sapă singur groapa. Și uite așa lanțul slăbiciunii. Angajații sunt slabi, clienții needucați, singurul care câștigă pe termen scurt: patronul. Pe spinarea celor doi. Aceasta este ceea ce gândesc eu.

Ce se întâmplă în restul lumii cu vânzătorii? Păi, din cele relatate de amicul meu și chiar trăite de mine: calitatea vânzătorilor corespunde cu cea a cumpărătorilor. Cu mici excepții, firește. Exemplu: într-o călătorie în Germania, dau de un magazin foto. Exclusiv. Întreb dacă au calibratoare Spider. Vânzătorul habar nu avea, chiar și după ce i-am explicat ce înseamnă și la ce este bun. Pun rămășag că fiecare dintre cei care citesc aceste rânduri au avut de a face cu situații asemănătoare cu cele prezentate aici.

Morala (?), din păcate: toată lumea te vrea „prost”. Depinde de tine dacă ești dispus să le faci pe plac sau nu.

Și pentru că tot am vorbit… Ia aruncați un ochi aici.

P.S.: Din fericire, există excepții, excepții care te face să uiți un pic de „mizeria” din jurul tău. În final, este important de știut că există și bine, există atât vânzători, cumpărători și angajatori care merită toată stima. Cum îi recunoaștem? După prestanță, integritate și bun simț.

🙂


Leave a Reply