Panasonic Lumix DC-G9 – Test pe scurt

Test pe scurt – părerea mea este că un articol despre un asemenea aparat foto are nevoie de mult mai multă atenție decât pot eu acorda în acest moment. Am primit aparatul împreună cu obiectivul Panasonic Leica DG Elmarit 200mm f2.8 Power OIS, un monstru de obiectiv, atât la propriu, cât și la figurat. Mulțumesc pe această cale Panasonic România pentru amabilitatea de a putea „testa” astfel de echipament. Mulțumesc Anca, mulțumesc Laurențiu, ajutor fără de care acest articol nu vedea lumina zilei.

Iulie, luna concediilor. Nu am făcut nici eu excepție de la „regulă”, deși în ultimii ani am preferat să plec înainte de „potopul” concediilor când a fost bine, dar… greu cu cazarea și cu masa, fiind în extra-sezon. Plus că 2017 am nimerit aproape numai vreme ploioasă. Așadar, ce să „testez” în concediu? Soarta a făcut în așa fel, încât să primesc trusa Panasonic taman la timp.

Prima tură a fost în Veliko Târnovo, Bulgaria.
Nu vreau să vorbesc de cum mi-am petrecut concediul. Am adus vorba pentru că are legătură cu testarea lui G9. În mod normal, când pleci în concediu nu stai să scrii articole despre aparatura foto. Nici nu stai „grămadă” pe aparat să îl butonezi. Sau să te documentezi de tot ceea ce oferă din punct de vedere tehnic. Îi pui un obiectiv, carduri de memorie, acumulatorul plin și tragi ca apucatul (vorba vine… sau nu, depinde..).
A doua tură, în România, Lepșa, Vrancea.
Combinația G9, Olympus 17mm 1.8 a fost alegerea perfectă pentru drumeții pe cărări de munte. Am luat și fixul de 200mm f/2,8, dar nu am prea avut ce fotografia cu el. În plus, pe munte îți rupe umărul/umerii, funcție în ce îl cari, geantă sau rucsac. L-am luat sperând să fotografiez păsări, dar din păcate nu a fost să fie. Păsările… Cred că dacă mă străduiam un pic, dădeam cu siguranță peste urs în rezervația naturală Tișița. Dar acum pe bune, cine vrea să dea de Moș Martin singur pe cărare, în munți, fără țipenie de om în jur pe kilometrii? Așa că am zis „pas”.
Tura a treia, în București. Am ținut morțiș să mă „joc” cu 200mm f/2,8. Nu se pretează foarte bine la fotografii prin oraș, la munte nu am avut noroc de subiecte, lună plină nu a fost, singura opțiune fiind grădina zoologică. Dar înainte de asta l-am luat în oraș noaptea. Obiectivul vine cu bune, dar și cu rele. Unele dintre rele se datorează cu siguranță sistemului de focalizare bazat pe detecția de contrast.
La grădina zoologică, partea „întunecată” s-a arătat la focalizarea continuă cu subiecți care se deplasau spre obiectiv, mai ales când distanța dintre obiectiv și subiect se micșora continuu. The dark side of the force și-a făcut prezența și în condiții dificile, cum ar fi „minunatele” plase montate strategic de „vizionarii” din Grădina Zoologică din București (sincer, mă întreb, lor le place cum „prezintă” animalele publicului? Ca să fiu cinstit, că de răutăți suntem sătui, s-au schimbat / s-au curățat geamurile țarcului destinat leilor, în sfârșit. Felicitări!). A trebuit să trec pe punere la punct manuală, cu erorile de rigoare. Ca o paranteză, pentru a înțelege mai bine „fenomenul”: la DSLR, în astfel de cazuri treci pe focalizare manuală, faci clarul undeva în spatele plasei/gardului/gratiilor, apoi treci pe automat și voala, focalizare automată funcțională. La G9, aka mirrorless, poți proceda la fel, numai că în majoritatea cazurilor, odată trecut pe autofocalizare, o iei de la început, adică cu manuala…

***

Panasonic Lumix G9 a fost lansat la începutul anului acesta, ca un răspuns la GH5 pe partea foto. Așa se vorbește în târg. Cum nu sunt pasionat de filmări, așa o fi, nu am urmărit discuțiile pe această temă.
Senzorul m4/3 de 20,3 MP nu are filtru trece jos (low pass), acest lucru facilitând o claritate sporită a imaginilor captate și un interval dinamic mai ridicat (la fel ca modelul GH5). Tehnologia Colour Control determină culoarea, saturația și luminozitatea, pentru a capta cele mai corecte nuanțe, lucru constatat de mine în cele două săptămâni de utilizare.
G9 oferă și un mod de înaltă rezoluție, de 80 Mpx, prin înregistrarea unui cadru de 8 ori, aceste imagini fiind apoi „lipite” în una singură. Fiind o facilitate pe care nu o folosesc (are o singură chichiță majoră: nimic în cadru să nu se miște – așadar o facilitate pentru munca în studio, la fotografiat produse)
Pe partea de video, avem modul 4K la 60p și 50p (QFHD 4K: 3840 x 2160 / MP4).
Sistemul de focalizare este unul dintre cele mai rapide (Panasonic afirmă următoarele – scuzați engleza:) „Ultra-Fast AF / AFC Burst – DFD allows the LUMIX G9 to calculate focal lens movement by comparing depth of field values of two images at incredibly high speed. By combining the AF drive with a maximum read speed of 480 fps, the LUMIX G9 can achieve the industry’s fastest level AF in up to 0.04 seconds* and the world’s fastest 20 fps burst shooting with AFC** (*** 60 fps burst shooting with AFS).” Pot confirma rapiditatea sistemului de focalizare, dar cu rețineri vizavi de „rateurile” specifice aparatelor foto mirrorless, de care vorbesc mai mereu, indiferent dacă este vorba de un senzor m4/3 sau full frame (Sony, deocamdată). Firește, la această „imperfecțiune” joacă și obiectivul un rol important, mai ales dacă avem un superangular luminos și un teleobiectiv tot așa de luminos. Apar și situații în care aparatul confirmă focalizarea cu nimic clar în cadru… sau situații în lumină mai slabă când pur și simplu se refuză focalizarea, adică aparatul nu găsește punctul de clar, chiar dacă avem contrast de îți vine rău. Dar NU este nimic ieșit din comun pentru sistemul de focalizare specific mirrorless, cum spun adesea. Mi se pare ciudat că nu se prea vorbește deschis de aceste mici neajunsuri, care însă pot fi mari în anumite situații, dacă nu te duce capul să le contracarezi.
O să prezint acum ceea ce mi-a plăcut mie în mod deosebit la G9. Pentru cine vrea să afle poziții mai mult sau mai puțin oficiale recomand o căutare pe net (aici, de exemplu).
1. Vizorul electronic cu rezoluția de 3.680.000 de puncte cu al său buton din dreapta V. Mode (Mod vizor): se poate modifica factorul de mărire (vizorul este superb, dar uneori simt nevoia de o mai bună vedere a întregului cadru, iar micșorarea factorului de mărire mă ajută). O chestie care m-a deranjat, dar din lipsă de timp nu am căutat „remediere”: uneori vizorul arată imaginea altfel decât fotografia finală. Mă refer aici la cei ca mine, cu ochelari de vedere de aproape, care preferă să vizualizeze cadrul luat prin vizor, nu pe ecranul aparatului. La Olympus, dacă tragi numai RAW (așa cum fac eu) și vrei să vezi ceva detalii… vizorul afișează imaginea pixelată (o face uneori și ecranul rabatabil), deși imaginea este tip-top. La Panasonic, la fotografiile de noapte, afișează un fel de boost, imaginea pare mai luminoasă.
2. Sistemul de focalizare: să focalizezi noaptea pe beznă, stelele fiind singurele puncte de contrast… este ceva! Trebuie să spun, nu au fost foarte multe pe cer în noaptea în care am încercat (aici tot vizorul te cam încurcă. Fotografia pe ecran arată mult mai multe stele decât vezi prin vizor). Te mai strofoci un pic, dar rezultatul merită chinuiala.
3. Numărul mare de zone de focalizare: 225.
4. Rezistența corpului de magneziu împotriva prafului, stropilor de apă și rezistența la îngheț (-10°).
5. Post Focus & Focus Stacking –  nu le-am folosit personal, dar îmi place ideea. Mai multe aici:

6. Dual I.S. 2 Image Stablizer pe 5 axe – nu se compară însă cu stabilizarea Oly, îmi pare rău.
7. Viteza mare la fotografierea în rafală: 20 de cadre pe secundă când se folosește obturatorul electronic (pentru aproximativ 50 de cadre), 9 cadre pe secundă cu obturatorul mecanic (pentru peste 600 de cadre). Aici trebuie să spun, am folosit obturatorul mecanic pentru că mi-a plăcut cât de silențios este totuși. Am folosit rafala la un eveniment. Ridicol de rapid, mai ales că rafala pur și simplu nu se oprește (600 de cadre!)Am fost impresionat cât de repede mi-a „mâncat” spațiul de pe card (2x 32GB). Firește, la viteza asta și la numărul uriaș de cadre nu prea folosești multe, dar ai o sumedenie de unde să alegi. Apropo, la interior am tras fără bliț, la o diafragmă între f/1,8 și f/2,8. Așadar, viteza de fotografiere în rafală este ridicol de mare.
8. Filmare 4K la 60p, la o calitate excelentă, din punctul meu de vedere mai degrabă profan
9. Dual Card UHS-II care suportă noile carduri super mage vitezomane marcate „V”
10. Încărcare prin USB, excelent atunci când ești în concediu. Dacă rămâi în pană de „suc” chiar și pe munte, bagi un Power Banc și voala. Iar dacă este musai, te arde degetul și ochiul, poți fotografia și în timpul încărcării, numai să aveți cauciuce de legat acumulatorul extern de aparat… eventual.
11. Primul mirrorless știut de mine cu un ecran LCD deasupra, DSLR style.
12. Joystick-ul. Foarte rapid.
13. Micul butonel din stânga-față jos, cu care se pot selecta funcțiile programate (Mod 1 și Mod 2). De exemplu obturator mecanic sau obturator electronic.

Ce nu mi-a plăcut, un fel de a spune
– Focalizarea continuă în anumite condiții, dar poate că am avut eu pretenții prea mari – oricum, momentan detecția de fază este rege.
– Activarea automată a vizorului electronic când ridici aparatul la ochi, cu ecranul rabatat în poziția „închis” (protecție maximă a ecranului) – mai ales atunci când se poartă ochelari de vedere
– Scrierea uneori exagerat de greoaie a datelor pe cardul de memorie și nu este cardul de vină.
– Cele 5 secunde de iluminare a micului ecran LCD mi se par prea scurte; nu am găsit setare pentru a crește timpul de iluminare.
– Dungi sau licăriri dese atunci când avem de a face cu lumină fluorescentă sau cu LED-uri. Prea des, uneori apar „artefacte” care dispar numai după repornirea aparatului foto.

Datele tehnice le găsiți pe pagina producătorului, nu le mai prezint și eu: Date tehnice

Construcție
Ce mai, construcția este una foarte robustă, totul este „împachetat” foarte strâns, fără jocuri inutile, fără zgomote ciudate, nimic nu zornăie (excepție senzorul, care atunci când aparatul este oprit, nu mai „levitează”, ca să zic așa).
La cei 658g este ceva mai greu decât Olympus E-M1 Mark II dar mai ușor decât GH5.
Din punct de vedere al dimensiunilor, este mai mare decât E-M1 Mark II dar egal cu GH5.
Fără nici o discuție, calitatea construcției este de liga pro.
Ca ergonomie, G9 este ușor de folosit, chiar dacă după părerea unora joystick-ul este prea aproape de vizor și poate incomoda la schimbarea zonei de focalizare când stau cu aparatul la ochi.
Comparativ cu GH5, mânerul de prindere este mai prietenos cu utilizatorul – are o priză de prindere excelentă.
Vizorul electronic este cel mai mare din toată gama Micro Four Thirds existentă în acest moment pe piață.
Din punct de vedere al conexiunilor, avem așa: jack pentru microfon și căști, un port HDMI mare (full) și USB 3.0 și un conector pe partea opusă pentru telecomandă (cam greu de găsit, se află chiar lângă inelul de prindere al curelei).
Ecranul rabatabil pe trei axe este cu dus și întors. Pe de o parte, îl întorci cu spatele și aparatul devine mai „rezistent”. Pe de altă parte… ecranul rabatabil pe un singur ax are un mare avantaj la a fotografia „sub acoperire” și din poziții incomode (la firul ierbii sau deasupra capului) folosindu-se doar de o singură mână și fără a te împiedica de ecran. (Fie vorba între noi, ăsta este și motivul pentru care nu mă pot despărți de E-M10)

Bateria
A ținut decent. CPA spune că ține la ca. 400 de imagini. În practică însă este cu totul altceva. La modul pusă la încărcat în fiecare noapte pentru ca a doua zi să nu mă lase când îmi este lumea mai dragă. În ritmul ăsta nu am avut nici un fel de problemă. Nu am stat să număr câte cadre ține. Cred că odată sau de două ori am rămas seara la limită. O precizare: am oprit aparatul ori de câte ori am putut. La DSLR stau cu aparatul în standby toată ziua și nu ai probleme cu bateria. Punctul cel mai slab la mirrorless este bateria. Asta e.

Control
Ca orice aparat foto din gama de vârf, controalele directe joacă un rol important. Panasonic G9 are suficiente, personalizarea unora dintre acestea este mai mult decât suficientă. Are, de exemplu, trei rotițe de control. Fiecare dintre acestea oferă o senzație tactilă diferită care poate deranja pe unii. pe mine nu.
Joystick-ul are o suprafață care oferă o „priză” excelentă pentru deget, adică nu alunecă și nici nu îți dă impresia că nu îl poți folosi cum trebuie. Mi-a plăcut modul în care aduci punctul de punere la punct în centru: prin apăsarea joystick-ului. Acesta are doar patru direcții, nu și pe diagonală, ceea ce în folosirea reală este, în majoritatea cazurilor, frustrant, enervant. În plus, nu va remarca schimbarea direcției până când nu ajunge în poziția centrală. Poate se va putea remedia printr-un firmware, cine știe…
Punctul de punere la punct poate fi mutat și cu ajutorul ecranului tactil. Nu prezintă probleme pentru cei care folosesc ochiul stâng, ca mine. Pentru cei cu ochiul drept însă… nasul poate schimba involuntar poziția punctului de focalizare.
Butoanele personalizabile sunt în număr de cinci, trei în spate și două în față, aproape de baionetă. Există de asemenea cinci butoane personalizabile virtuale pe ecranul tactil. Ni se oferă în total 17 pagini de opțiuni de unde putem alege. Se poate schimba comportamentul inclusiv pentru butonul AEL/AFL.
Meniul aparatului ne oferă și „My Menu” cu ajutorul căruia se pot salva și organiza setările preferate.
Mai avem și 3 poziții pe selectorul de moduri unde ne putem salva preferințele: C1, C2 și C3.
Despre selectorul frontal cu două poziții am mai vorbit. Se poate programa astfel: mod AF, Calitate fotografie, Stil fotografie, Reducere zgomot de imagine la expuneri lungi, stabilizator, Fotografie 4K/6K, Temporizare declanșare, Mod silențios, Tipul obturatorului (mecanic sau electronic), Serii de expuneri (braketing), Ecran tactil, AF pe ecran tactil, Autovizualizare, Peaking, Mod de noapte, Blocare selector de control, Oprit (fără nici o funcție). Cum am spus, am apreciat foarte mult existența acestui selector. I se pot atribui funcții care până acum puteau fi alese numai intrând în meniul aparatului foto.
Butonul declanșator cu butonul de pornit/oprit și selectorul de moduri cu butonul modurile de acționare (rafală, 6K/4K ș.a.m.d.) aduce aminte de Nikon. Nu că ar fi un lucru rău, da? Doar așa…

Conectivitate
Panasonic G9 oferă atât Wi-Fi, cât și Bluetooth. Acestea permit atât controlul aparatului foto prin telefon (pornire/oprire, declanșare), cât și trimiterea automată a imaginilor înregistrate, , copie de rezervă automată în Cloud (aparatul foto detectează conexiunea dintre smartphone și punctul de acces wireless și efectuează automat imaginile stocate în cameră într-un serviciu de stocare în Cloud presetat.), înregistrarea informațiilor despre locație pe imagini și nu în ultimul rând salvarea informațiilor privind configurarea aparatului foto pe un smartphone. În plus, se pot afișa imaginile în mod wireless pe un televizor, se poate imprima wireless, trimiterea imaginilor către un dispozitiv audio-video, trimiterea imaginilor către PC și utilizarea serviciilor Web.

Focalizare
Aici se complică un pic experiența mea cu G9. Nu am avut la dispoziție un obiectiv obișnuit Panasonic. 200mm 2.8 este pe departe un obiectiv obișnuit. Sigma 16mm, ei bine, este totuși un Sigma. 17mm 1.8 de la Olympus, deși este unul excelent, nu pot spune că este cale afară de vitezoman. Cu toate acestea, pot spune fără să simt nici un fel de reținere: G9 este un aparat foto foarte rapid, cu sistem de focalizare precis în aproape toate situațiile.
G9 este un aparat care face parte din vârful de gamă Panasonic, ceea ce ne spune ceva. În privința vitezei de autofocalizare este unul dintre cele mai rapide când vorbim de detecția de contrast (G9 are numai detecție de contrast). La evenimente sportive ocazionale face față cu brio, dar un fotograf profesionist de evenimente sportive ar prefera cu siguranță sistemele cu detecție de fază (prietenii știu de ce).
G9 folosește și tehnologia Depth from Defocus (DFD), ceea ce se traduce printr-o viteză sporită a sistemului de autofocalizare în comparație cu detecția de contrast clasică.
Se vorbește printre cunoscători cum că Panasonic G9 este cel mai capabil aparat foto mirrorless cu detecție de contrast.
Am ieșit cu Panasonic G9 și Panasonic Leica DG Elmarit 200mm F2.8 Power OIS la o tură de noapte. La un obiectiv fix cu o distanță echivalentă de 400mm (format 35mm), problemele au fost legate în special de dificultatea de a focaliza în lumină foarte slabă. În plus, degeaba ai super stabilizare cânt până și timpi de expunere de 1/50s nu este uneori suficienți pentru a obține fotografii clare (pentru că se mișcă subiectul).
Poate că unii dintre cei care citesc aceste rânduri cred că vreau să fiu „dur” cu Panasonic G9 sau cu obiectivul de 200mm. Nu este așa. Prezint doar faptele cu care m-am confruntat. Îmi cunosc bine limitele fotografice, nu sunt expert foto de nu știu ce grad (cu diplomă) sau artist fotografic. Vin doar cu ani buni de experiență în spate. Firește, unii pot obține rezultate mai bune, alții poate mai slabe. Dar să revin la noaptea cu pricina.
Să știți, am un fix când vine vorba de mirrorless: testatul noaptea cu lumină care bate cât mai direct în lentila frontală a obiectivului. Aici își spune cuvântul limitele detecției de contrast. Aici se fâstâcește sistemul de focalizare. Nu că detecția de fază ar fi țâță de mâță, dar nu se poate compara.
Printre primele cadre după ce m-am lămurit cât de cât cum stă treaba.

Se vede că subiectul tocmai s-a mișcat când am apăsat pe declanșator. Sistemul de autofocalizare a avut ceva probleme în a nimeri pe subiect.

Focalizare aproape perfectă. La o privire mai atentă se vede că focusul nu este exact. Subiect static. Am avut ceva de furcă până când sistemul de focalizare a prins ceva cât de cât clar.

La imaginea asta m-am chinuit atât de mult, încât dacă mai rata o singură dată renunțam. Am stat cred că mai bine de un minut și ceva pentru ca autofocalizarea să nimerească subiectul.

Unde-i lumină cât de cât bună și subiect static, nu-i tocmeală.

Și cam asta se întâmplă când singurul obiectiv avut la tine este un tun de 200mm f/2,8 și vrei să faci pe pistolarul cu aparatul foto. Mi se pare însă un cadru haios (trebuie să te uiți atent la tot cadrul ca să înțelegi de ce este haios), păcat că nu a ieșit mai clar.

Urmează două cadre poate cam trase de păr având în vedere că este noapte, în bătaia farurilor, cu subiect în mișcare. Și la doar 1/50s.

Când ai de a face cu subiecte statice și lumină, no problemo.

Iar ca punct culminant, ce se putea mai bine decât o repetiție cu lumini și fum? Acum, când mă uit pe cadre, îmi dau seama că am uitat să testez dacă nu cumva stabilizarea numai în corp sau în obiectiv lucra ceva mai bine. Precum se știe, sau ar trebui să se știe, sistemul de stabilizare afectează viteza de autofocalizare.

Stabilizarea de imagine
Panasonic declară că oferă o stabilizare cu până la 6,5 stopuri în Dual IS (conform CIPA). Nu știu însă ce obiectiv s-a folosit, dat fiind faptul că Dual IS este suportat doar de anumite obiective. Asta cu obiectivul este esențial. La 200mm am obținut cadre clare la un timp de expunere de 1/15.

Cu alt obiect fără stabilizare, cu o distanță focală de 17mm, am obținut rezultate clare concomitente undeva pe la un 1/4 secunde.

Sunt voci care spun că stabilizarea oferită de Panasonic G9 ar fi peste cea a lui Olympus E-M1 Mark II (pentru cine se întreabă de ce fac mereu o comparație: pentru că m-a rugat un prieten). Mie nu mi s-a părut. 🙂

Calitatea imaginii
A trecut destul de mult timp de când am testat ultima oară un Panasonic, ani, cred. Îmi aduc și acum aminte de primul mirrorless m4/3, Panasonic Lumix DMC-G1… Revenind la G9, calitatea imaginii este una la nivelul anului 2018, cu precizarea că avem totuși de a face cu un senzor mai mic – asta este cu dedicație pentru cei care caută pixelul mai ceva ca pe Pokemoni.
Pentru „pretențioși”, Panasonic oferă modul de rezoluție înaltă, fotografii la o rezoluție de 80MP, cu posibilitatea salvării unei imagini „normale” la începutul expunerii. High-resolution atât JPEG, cât și RAW.

Balansul de alb
Balansul de alb automat este unul dintre cel mai bun întâlnit de mine de când testez aparate foto. Punct.

ISO
G9 oferă imagini foarte curate la valori ISO mari. Mă raportez la mărimea senzorului și față de „ororile” de expunere datorate utilizatorului. Ca să fiu înțeles: m-a interesat întotdeauna ceea ce poți scoate de la un senzor atunci când dai chix la expunere din diverse motive, cel mai adesea întâlnite fiind graba, lumină extrem de dificilă. Subexpuneri și supraexpuneri. La subexpuneri, chiar dacă tragi la ISO minim, prin creșterea luminozității efectul este de creștere a ISO, indirect – mă refer la imaginea finală. Ei bine, senzorul lui G9 stă bine la acest capitol, adică scoți chestii foarte faine din senzorul lui, printr-o prelucrare adecvată.
Așa cum am spus la început de articol, nu este unul standard cum scrie la carte, mai degrabă atipic. Ceea ce se traduce legat de ISO: nu am făcut un test de ISO, m-am lăsat purtat de val de-a lungul călătoriei cu G9…
Și ca toată treaba să fie și mai complicată… depinde de programul de editare. Unii care habar nu au, pot spune despre G9 că scoate poze proaste la ISO mare, cu zgomot de imagine colorat și urât. Alții, că la ISO mare are culori cam șterse. Un lucru este cert: G9 oferă imagini faine și la ISO mare, dar pe de altă parte scoate poze cât de bun este programul de editare. Sună complicat și confuz?
Să vedem… ISO 10000

Asta este imaginea finală, editată.
Iată cum „vede” aceeași imagine proaspăt lansatul Corel PaintShop Pro 2019:

De fapt, așa se vedea cu ochiul liber.
Mărire cca. 100% pentru a evidenția cum se văd detaliile atunci când deschizi imaginea, fără nici un fel de intervenție asupra ei.

Se observă zgomotul de imagine colorat și hot pixel (nu am făcut nici un fel de setare în aparat în această direcție).
Acum, Affinity Photo

100%…

Mai curată imaginea, așadar „bate” PSP 2019.
Și Lightroom:

100%

Se observă că Lightroom aplică corecția automată a obiectivului folosit (Sigma 16mm), de unde și decuparea de 100% diferită.
Na, este clar de ce Adobe este Adobe mai bun decât toți? (Nu că vreau să îi fac reclamă…)
Un exemplu de imagine așa cum a fost realizată, transformată doar din formatul raw in jpg. ISO 3200, corecție expunere +3,7, altfel nu se vedeau pălăriile (imagine luată la Muzeul de Istorie a Breslelor „Incze László” din Târgu Secuiesc – dacă sunteți în zonă, merită vizitat, oameni foarte civilizați, poți fotografia fără probleme atâta timp cât nu folosești blițul, ai ghid, care chiar dacă nu vorbește perfect limba română, explică frumos și cu răbdare).

Decupare

Intervalul dinamic
Aici, nimic nou sub soare luând în considerare senzorul format m4/3. Comparabil cu restul familiei din același segment, indiferent dacă vorbim de Panasonic sau Olympus.
Cine se gândește la latitudinea de expunere (capacitatea de a reda detalii în umbre și lumini), senzorii de format mai mare stau mai bine la acest capitol. Cu toate acestea, senzorii m4/4 au evoluat de-a lungul timpului nu numai în ceea ce privește numărul de megapixeli, ci și din punct de vedere al capacității de redare a zonelor de umbră și de lumini.

Video
Chiar dacă Panasonic afirmă că G9 este un aparat foto orientat mai degrabă spre fotografie, decât spre video, G9-le poate fi folosit fără probleme chiar și de cei care se ocupă mai mult de video decât de foto.
Am creat un clip 4K din trei secvențe video complet diferite. Nu știu cât de mult spune despre calitatea 4K a lui G9 (nu am televizor sau ecran 4K să îmi pot face o părere).Pe bătrânul meu laptop nu am cum să rulez 4K direct out of camera. Trebuie să îl convertesc și atunci cu siguranță se pierde din calitate.
Cu toate acestea, în timpul filmării, nu am avut cum să nu remarc stabilitatea excelentă, chiar și când am ținut aparatul cu 200mm în mână.
La filmare se pot folosi toate modurile de focalizare, inclusiv urmărirea subiectului. Am înțeles că face treabă bună.
Filmarea 4K la 60p sau 50p este limitată la 10 minute (în mod normal, la celelalte aparate foto, această limitare este de 30 de minute).

Aplicabilitate
Panasonic G9 nu este conceput pentru a fi mai avantajos pentru un anumit gen de fotografie.
Cum am mai spus la viteza focusului, nu este un aparat foto dedicat sportului. Nu pot spune că se adresează în mod direct fotografilor de stradă. Sau ca fiind o cameră cu dedicație pentru fotografiile de concediu (având în vedere dimensiunea). Dar… este un aparat foto bun la de toate. În timpul testării, l-am folosit în concediu, ca turist, apoi la un eveniment (interior fără bliț), la grădina zoologică, la fotografia de stradă, la plimbări pe munte (un fel de a spune, nu m-am cățărat pe munte la propriu, doar plimbări prin rezervație). Nu m-am împiedicat în nici un fel de ideea că nu este ceea ce îmi trebuie. Cum am mai menționat, faptul că se poate încărca prin USB este un mare plus.
Dan Bracaglia a folosit G9 la un meci de baschet. Părerile sale le găsiți pe dpreview.com. Merită citită părerea acestuia. Concluzia care a tras-o la final de articol se suprapune perfect cu părerea mea generală despre mirrorless în ceea ce privește sistemul de autofocalizare.

Concluzie
Panasonic F9 este un aparat foto foarte rapid, atât ca pornire, cât și în ceea ce privește autofocalizarea. Oferă imagini de calitate chiar și la valori ridicate ale ISO. Comenzile directe sunt în număr mare și are multe posibilități de personalizare. Un mare plus este încărcarea prin portul USB. Construcția este de mare clasă, cu o rezistență pe măsură.
Dacă aș fi nevoit să acord stele, din punctul meu de vedere merită 4 din cinci stele, cu precizarea că nu am întâlnit (testat) până acum nici un aparat de cinci stele în gama asta de preț. ce să-i faci, sunt pretențios.
Dacă până acum am arătat numai fotografii care să arate „limitele”, urmează galerii cu fotografii care spun mai multe despre calitatea foto a lui G9. Cât despre filmare am un clip mic de câteva minute (nu sunt încă împătimit al filmărilor).

Galerii foto
Veliko Tarnovo:

Cheile Tișiței:

Târgu Secuiesc: :

Grădina zoologică București:

***

Acum zece ani, Panasonic și Olympus anunțau formatul Micro Four Thirds. Pe atunci. comunicatul de presă al celor două companii nu spunea cât de importantă este crearea noului format pentru lumea foto. Ceea ce au făcut însă au dus la schimbarea direcției industriei fotografice. Putem spune că Panasonic și Olympus au dat startul erei mirrorless.
Să recunoaștem, crearea unui DSLR fără oglindă nu a fost ceva chiar nou. Pentax (!) a creat un design expus la Photokina din 2006 care arăta un corp de aparat foto la care s-a renunțat la celebra oglindă, așadar cu doi ani înainte de anunțul Panasonic/Olympus. Habar nu am de ce Pentax nu și-a dezvoltat ideea.
În septembrie 2008, Panasonic arată lumii Panasonic Lumix DMC-G1. Pe dinafară arăta la un DSLR intrat la apă, funcționa însă aproape ca un DSLR, numai că totul era afișat electronic: vizor electronic și live view. Culmea, nu exista nici o diferență între vizor și live view. Pe vremea aia era ceva nemaipomenit. Ca o paranteză: DSLR-ul nu a reușit nici în ziua de azi să producă un live view la nivelul G1-nului din 2006. Panasonic a lucrat cu siguranță ani buna la primul său model, ceea ce s-a văzut din ziua 1.
Zece zile mai târziu, Olympus a venit cu o bucată de lemn (așa cum au prezentat cei de la dpreview.com) care a împins un pic Panasonic spre umbră: dezvoltarea unui aparat foto Micro Four Thirds de dimensiuni mici. Olympus E-P1 a fost lansat oficial în iunie 2009. Nu o să uit ziua în care am prezentat, la o lună de la lansarea oficială, pe terasa vechiului sediu F64, aparatul și accesoriile lansate odată cu aceasta. Primul meu „discurs” public, aveam emoții ca naiba. Îi mulțumesc lui Nini pentru încurajări și sfaturi (chiar am scăpat de întrebările suplimentare urmând sfatul tău). Au participat oameni cu greutate din lumea foto de atunci. Și o chestie care și acum mă face să zâmbesc: fiind singurul consultat foto la acea vreme care era fan Olympus (și care dețineam aparatură Olympus), la insistențele mele, am primul exemplarul de test înaintea tuturor celorlalți. Am plecat la Brașov… pe drum mă sună patronul F64 să mă întrebe de aparat. Aparatul l-am primit de la distribuitorul Olympus (mulțumesc încă o dată Elenei Bostan, MGT International). Trebuie să ajungă la dl. Radu Grozescu pentru un articol în Foto Class, dar… ghinion, era la mine și nu aveam să-l predau așa de repede. Din acea zi a început pentru mine aventura articolelor foto Olympus.
În septembrie 2009, Panasonic face un alt anunț: modelul DMC-GF1 – cel mai ușor și mai mic aparat foto mirrorless cu obiective schimbabile și bliț încorporat (Olympus E-P1 nu are bliț, este nevoie de unul cu patină caldă).
Și aventura mirrorless continuă și azi…

***

Bonus – diferențe Panasonic Lumix G9 – Olympus OM-D E-M1 II
(la cererea unui prieten)

Să trecem un pic prin specificații. Ambele aparte foto au un senzor de 20mp format m4/3, aceeași montură, aceleași specificații în privința rezistenței (rezistență completă împotriva stropilor de apă, a prafului și a rezistenței la îngheț, respectiv -10°C), ambele aparate foto au stabilizare pe 5 axe, suportă dual IS (personal prefer stabilizarea Oly). Sistemul de autofocalizare diferă. G9 mizează pe Advanced DfD cu 225 de puncte de focalizare, în timp ce Olympus oferă autofocalizare hibridă cu 121 puncte tip cruce (prefer sistemul de la Oly, pentru nevoile mele, mai ales că posed și obiective vechi 4/3 care merg perfect cu R-M1 Mark II). Rafală… G9 oferă 12fps (AF-S), 9fps (AF-C), 60fps (AF-S) and 20fps (C-AF) cu obturator electronic. E-M1 Mark II oferă 15fps (AF-S), 10fps (AF-C), 60fps (AF-S) and 18fps (C-AF) cu obturator electronic. În privința ISO, sensibilitatea nativă la ambele aparate este cuprinsă între 200 și 25600. La Panasonic avem un ISO „forțat” de 100, în timp ce Olympus ne oferă 64. Obturatoarele au același timp de expunere: mecanic între 1/8000 și 60 s, cel electronic maxim 1/32000s. Vizorul electronic diferă. la G9 avem o rezoluție de 3.680k puncte, acoperire de aproximativ 100%, mărire 1,66x și o rată de reîmprospătare de 120 sau 60p. E-M1 Mark II are un vizor de 2.360k, acoperire de aproximativ 100%, mărire 1,48x (din nou, prefer Oly, port ochelari). Ecranul de pe spate este identic în privința specificațiilor: 3″ LCD, tactil, rezoluție de 1.040k puncte. În ceea ce privește partea de video, Panasonic stă mai bine: 4K până la 60cps, Full HD până la 180cps, în timp ce Oly are numai 4K până la 30cps, C4K la 24cps, Full HD până la 60cps. Nici unul dintre modele nu are bliț încorporat, dar Oly oferă o mică bijuterie, ca să zic așa, rezistent la fel ca și aparatul.
Plusuri:
Panasonic – WiFi, Bluetooth, Timelapse, Stop-motion, Multiple exposure, foto 6K și 4K, Focus Bracketing, Post Focus, Pre-Burst, High Resolution mode
Olympus – WiFi, Timelapse, HDR, Multiple exposure, Live Time, Live Composite, Focus Stacking, Keystone compensation, High Res Shot, Pro Capture
Din punct de vedere al dimensiunilor, Panasonic este un pic mai mare (din nou, prefer Oly, pare mai bine închegat):
Panasonic – 136.9 x 97.3 x 91.6mm, 658g (cu acumulator și card)
Olympus – 134.1 x 90.9 x 68.9mm, 574g (cu acumulator și card)
Cam atât despre specificații. Dar cum realitatea bate filmul, eh, specificațiile…

Construcție
Deja am spus-o, Panasonic este mai mare și în consecință poate fi ținut în mână mai bine pentru cei cu palme mari. Mânerul de prindere la Olympus are o formă care compensează dimensiunile ceva mai mici. Adevărul este că nu m-am simțit dezavantajat de nici unul dintre modele în privința prizei. Având palme mici, mi-a plăcut mai mult Olympus. Cu G9 am avut impresia că am de a face cu un mic DSLR.
Din punct de vedere al butoanelor, Olympus stă mai bine decât Panasonic. Sunt mai „strânse”, mai „solide”. Panasonic oferă însă joystick. Acum depinde de preferințe. Eu? Oly, că sunt obișnuit.
Din punct de vedere al compartimentului pentru cardurile de memorie, Panasonic stă mai bine, oferind pe ambele suport pentru UHS-II. Clar, Panasonic…
Conectivitatea este similară, cu diferențe în privința HDMI (Panasonic oferă HDMI de dimensiune normală, Oly micro) și USB (Panasonic USB 3, Oly USB tip C). Ambele aparate au jack-uri pentru microfon și căști.
Diferențe sunt în privința filetului pentru trepied. La Panasonic, filetul este amplasat mai spre spatele aparatului, la Olympus mai în față. Unii spun că Olympus este dezavantajat dacă se folosește on obiectiv mai mare și o placă de prindere mare.

Butoane dedicate
Panasonic are mai multe, Olympus compensează prin posibilitatea mărită de personalizare (funcții diferite pentru foto și video!).
Panasonic are butoane mai aerisite, Olympus însă compensează prin construcție (butoanele se simt altfel, au alt finisaj).
Mi-a plăcut joystick-ul, deși am avut ceva probleme de acomodare dat fiind amplasarea lui. Și nu sunt singurul care s-a „plâns” de faptul că este prea aproape de vizor.
Mi-a plăcut de asemenea la Panasonic micul buton din față, cel personalizabil, cu două poziții.

Personalizare
Avem de a face cu concepte diferite. Olympus oferă o gamă mai mare de personalizare. Cum însă aceasta depinde totuși de utilizator, nu intru în amănunte.
La Panasonic mi-a plăcut posibilitatea de a bloca rotița de control, ecranul tactil și joystick-ul.
Când vine vorba de modurile C (personalizabile) de pe rotița de moduri, Olympus oferă 3 (C1, C2, C3), Panasonic 5 (C1, C2, C3-1, C3-2 și C3-3).

Meniuri
Sunt total diferite. Pentru majoritatea, meniul oferit de Panasonic este mai ușor de folosit. La Olympus… este dependent de obișnuință, multe dintre opțiuni sunt „ascunse”. Aici sunt neutru, nu pot spune că prefer meniul de la Panasonic în defavoarea celui de la Olympus.

Vizorul electronic
Pe hârtie, Panasonic stă clar mai bine. Personal însă prefer pe cel de la Olympus. de ce? Port ochelari. La Panasonic nu cuprind bine tot ecranul, trebuie să micșorez factorul de mărire, Apoi, când nu am ochelarii de aproape cu mine și când mă grăbesc, obișnuiesc să verific fotografia prin vizor. Ei bine, vizorul de la Panasonic afișează imaginea altfel decât o face ecranul de pe spate, ceea ce uneori este derutant (mai ales în privința expunerii pe timp de noapte).

Ecranul LCD
Deși au aceeași rezoluție, cel de la Panasonic oferă mai multe posibilități tactile: navigarea prin meniuri, mutarea histogramei, crearea unui grup personalizat de puncte de focalizare.

Imagini
Ambele aparate foto au un senzor cu specificații similare. Eu trag RAW, așa că nu am remarcat diferențe. Din unele păreri, cei care trag JPEG s-ar părea că au mai multe posibilități de setare la G9.
În privința culorilor și al balansului de alb, diferențele sunt vizibile, ceea ce necesită o prelucrare diferită a imaginilor RAW. În general, G9 are o tendință spre roșu, Olympus spre verde. Aici intervine procesorul de imagine, care lucrează diferit.
În lumină artificială, cu o singură sursă de lumină incandescentă, AWB oferit de Olympus este mai natural, în timp ce G9 oferă o imagine mai caldă. Depinde de gusturi și de aplicație.

Focalizare
Lucrurile stau totalmente diferit – sisteme de focalizare diferite. Din experiența mea, cu toate că Panasonic oferă o focalizare mai complexă, Olympus, după părerea mea, stă mai bine la acuratețe (în ciuda părerii exprimate de alții). Ok, Panasonic poate fi ceva mai rapid, dar rapiditatea nu este totul. Părerea mea.

Stabilizare
Olympus. Punct.

Video
Panasonic. Punct.

Bateria
Olympus. Ține mai mult.
Panasonic – poate fi încărcată prin USB. Felicitări!

Preț
Panasonic

Concluzie
Dacă ar fi să aleg, aș merge tot pe Olympus. Deși Panasonic este mai accesibil și oferă poate mai multe „chichițe”. Pentru cine nu are un sistem bazat pe Olympus, aș recomanda Panasonic. Complicat, nu?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.